Articulatiile coloanei vertebrale si toracelui - miscarile coloanei vertebrale

Articulatia atlantooccipitala

Piesele componente ale acestuia sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor ligamente. În acelaşi timp, coloana vertebrală este unită în articulatia atlantooccipitala cu capul, înainte cu coastele, iar în jos pe ambele laturi cu oasele coxale.

Aceste relaţii îndreptăţesc împărţirea articulaţiilor coloanei vertebrale în articulaţii propriu-zise, numite încă articulaţii intrinseci şi articulaţii ale coloanei cu oasele învecinate sau articulaţii extrinseci.

articulatia atlantooccipitala

În acest capitol vom expune numai articulaţiile intrinseci; cele extrinseci vor fi studiate în capitole aparte. Vertebrele adevărate se articulează între ele prin corpurile lor şi prin procesele articulare.

Bine ați venit la Scribd!

În acelaş timp, ele se unesc la distanţă prin procesele spinoase, lamele vertebrale şi procese transverse. Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite simfize.

Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate prin feţele superioare şi inferioare ale corpurilor vertebrale.

  • Urmăriți tratamentul artrozei șoldului
  • Temporal În formă de pană În această zonă, coloana vertebrală are originea.
  • Халохот, спустившись вниз по улочке, смачно выругался.
  • Видимо, в его действиях было нечто такое, что ей знать не полагалось.
  • Bursită purulentă a genunchiului
  •  Боже всемилостивый, - прошептал Джабба.
  • Он задерживается.

Deoarece aceste feţe sunt uşor excavate cele două suprafeţe adjacente interceptează între ele un spaţiu eliptic. Depresiunea feţelor articulare este atenuată prin prezenţa unei articulatia atlantooccipitala fine de cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele vertebrale longi- tudinale, anterior şi posterior.

Discurile sau fibrocartilajele intervertebrale disci intervertebrales. Au forma unor lentile biconvexe ce depăşesc cu puţin circumferinţa lor, spaţiul lenticular dintre suprafeţe osoase; în acelaşi timp aderă de ligamentele vertebrale longitudinale amintite. Înălţimea discurilor intervertebrale este variabilă; ea fiind mai mică în regiunea cervicală 3 mm decât în cea toracică 5 mm sau lombară, unde poate atinge un maximum 9 mm.

În regiunile cervicală şi lombară discurile intervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară, în timp ce în regiunea toracică, sunt mai înalte în partea posterioară, fapt important în formarea curburilor coloanei. La bătrâni, aceste discuri, prin deshidratare, se reduc, ceea ce explică scăderea globală articulatia atlantooccipitala înălţimii trunchiului la această vârstă.

Recommended

Se admite că discurile intervertebrale în totalitatea lor reprezintă o pătrime din înălţimea coloanei. Fiecărui, disc intervertebral i se descriu două porţiuni: una periferică şi alta centrală.

Porţiunea periferică, denumită inelul fibros anulus fibrosus articulatia articulatia atlantooccipitala, este de natură fibro-cartilaginoasă. Porţiunea centrală, denumită nucleul pulpos nucleus pulposus poate hernia din inelul fibros în care este strânsă. Porţiunea periferică sau inelul fibros anulus fibrosus este formată din fibre conjunctive încrucişate; cu fiecare mişcare, o parte din aceste fibre se întind şi se opun îndepărtării corpurilor vertebrale.

În acelaşi timp, ea asigură stabilitatea coloanei vertebrale şi protejează măduva faţă de mişcările exagerate.

Doua vertebre adevarate se pot articula direct prin intermediul apofizelor proceselor articulare si corpurilor vertebrale — numite si articulatii adevarate sau la distanta prin intermediul ligamentelor la nivelul apofizelor proceselor spinoase, transverse sau lamelor vertebrale — numite si articulatii false. In structura discului intra doua elemente.

Porţiunea centrală sau nucleul pulpos nucleus pulposus este elastică, de culoare albicioasă la tineri, gălbuie şi mai consistentă la bătrâni. Nucleul pulpos poate fi comparat cu o pernuţă plină cu lichid care îşi poate schimba forma, fără a-şi modifica volumul.

Pe el repauzează corpul vertebrei suprajacente într-un echilibru labil. Discurile intervertebrale sunt ,centrele şi organele mişcărilor ce se petrec în fiecare articulaţie vertebrovertebrală".

Articulatiile coloanei vertebrale si toracelui - miscarile coloanei vertebrale

Nucleul pulpos se deplasează întotdeauna în direcţie opusă aceleia pe care o ia coloana. In stare de repaus, nucleul pulpos ocupă centrul discurilor intervertebrale. Până la adolescenţă, discurile dispun de vase sanguine. Acestea regresează în jurul vârstei de 20—25 ani, pentru ca la adult discurile să fie lipsite de vase, iar nutriţia lor să fie efectuată prin difuziune, datorită zonelor ciuruite ale suprafeţelor articulare.

Inervaţia discurilor intervertebrale provine din nervul sinu- vertebral.

Încărcat de

Ligamentul vertebral longitudinal anterior Lig. Este o panglică lungă fibroconjunctivă, albă-sidefie, aşezată pe faţa anterioară a coloanei vertebrale. Ea se întinde de la porţiunea bazilară a occipitalului până la vertebra a IIa sacrată. Lăţimea acestei formaţiuni este variabilă, în raport cu gradul de amplitudine al mişcărilor de extensiune faţă de care ea are un rol frenator. Ligamentul longitudinal anterior aderă intim de corpurile vertebrale şi mai slab lax de discurile intervertebrale.

Între ligament, marginea vertebrei şi disc se află un spaţiu ocupat de ţesut conjuctiv lax, plexuri venoase şi terminaţiuni nervoase senzitive.

articulatia atlantooccipitala

Ligamentul vertebral longitudinal posterior Lig. Se prezintă tot ca o formaţiune fibroconjunctivă, comparabilă cu o lungă panglică albă- sidefie aplicată pe faţa posterioară a corpurilor vertebrale, dar în interiorul canalului rahidian, înaintea măduvei spinării şi a durei mater.

Se întinde de la faţa endocraniană a porţiunii bazilare a occipitalului până la baza coccigelui. Este mai lat la nivelul vertebrelor adevărate, însă în canalul sacrat se reduce la dimensiunile unui cordon subţire, numit ligamentul sacrococcigian dorsal profund. Exceptând această ultimă porţiune sacrococcigianăacest ligament se prezintă ca o panglică festonată, mai largă la nivelul discurilor intervertebrale şi mai îngustă la nivelul corpurilor vertebrale.

Cele din regiunea cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, pe când cele din regiunea lombară, trohoide. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.

Ca mijloace de unire articulatia atlantooccipitala tratament comun cu semințe o capsulă fibroasă ce se inseră pe periferia suprafeţelor articulare.

Capsulele articulaţiilor din regiunea cervicală sunt articulatia atlantooccipitala laxe şi mai subţiri, spre deosebire de cele din regiunea toracică şi lombară mai îngroşate. Articulatia atlantooccipitala capsulă este tapetată pe partea interioară de un strat articulatia atlantooccipitala C. Se realizează cu ajutorul unor ligamente care, articulatia atlantooccipitala cauza culorii lor, au fost numite ligamente galbene ligg.

Articulația atlantococică: ce este, unde este?

Ele au formă dreptunghiulară, ocupând spaţiul ce se întinde de la procesul articular până la baza procesului spinos. Aceste ligamente articulatia atlantooccipitala în partea posterioară canalul rahidian. Extremităţile lor laterale se prelungesc pînă la găurile inter- vertebrale, iar cele mediale se unesc cu cele de partea opusă la nivelul proceselor spinoase. Sunt formate din fibre elastice anastomozate între ele.

Rolul ligamentelor galbene este multiplu: 1 prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coleanei în poziţia ei normală, după ce a fost flectată; 2 împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei vertebrale.

Prin aceasta discurile intervertebrale sunt protejate contra leziu- nilor; 3 contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale. Se realizează prin două feluri de ligamente: 1 ligamente interspinoase ligg. Acestea se găsesc într-un număr egal cu acela al spaţiilor interspinoase.

articulatia atlantooccipitala

Se articulatia atlantooccipitala ca lame spinoase situate în spaţiul dintre două procese spinoase învecinate. Prin marginile lor, superioară şi inferioară, se inseră articulatia atlantooccipitala spinoase corespunzătoare. Sunt mai puţin dezvoltate în regiunea cervicală, mai lăţite şi de formă patrulateră, în regiunea lombară; 2 ligamentul supraspinos lig. Apare ca un cordon fibros, puternic, întins în toată lungimea coloanei vertebrale.

El uneşte vârful proceselor spinoase. Maximum de dezvoltare a acestui ligament se află în regiunea cervicală. La acest nivel primeşte denumirea de ligament nuchal lig. Acesta se prezintă ca o formaţiune triunghiulară, dispusă în plan sagital, care separă muşchii cefei. Se inseră prin baza sa pe protuberanţa occipitală externă, iar prin marginea anterioară pe procesele spinoase ale vertebrelor cervicale.

articulatia atlantooccipitala

Este mai dezvoltat la mamiferele patrupede şi mai redus la om. Ele sunt de dimensiuni reduse în regiunea cervicală şi toracică, dar ajung la o dezvoltare mai mare în regiunea lombară. Această unire se face după tipul articulaţiilor vertebrelor adevărate.

articulatia atlantooccipitala

In această articulaţie vom întâlni: 1 un disc intervertebral; 2 partea inferioară a ligamentelor vertebrale longitudinale anterior şi posterior; 3 o capsulă pentru articulaţia proceselor articulare; 4 ligamentele galbene; 5 ligamentele supraspinos şi interspinos.

Este o articulaţie mlădioasă, constituită după tipul simfizelor. Ea permite mobilizarea pasivă înapoi a vârfului coccigelui în timpul naşterii.

articulatia atlantooccipitala

Prin aceasta se măreşte strâmtoarea inferioară a bazinului, fapt de mare importanţă în naştere. Cu înaintarea în vârstă această articulaţie se sinostozează. Suprafeţele articulare sunt eliptice, având axul mare transversal. Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-un ligament interosos şi mai multe ligamente periferice. Ligamentul interosos are valoarea unui disc intervertebral.

Articulația atlanto-occipitală: ce este, anatomie și caracteristică

El se osifică după vârsta de 40 de ani. Ligamentele periferice: 1 ligamentul sacrococcigian ventral Lig. Se întinde de la vârful sacrului la coccige; 2 ligamentul sacrococcigian dorsal superficial lig. Fiecare articulatia atlantooccipitala intervertebrală are mişcările ei proprii care sunt reduse.

Mişcările coloanei în întregime, de fapt, rezultanta mişcărilor ei parţiale, sunt foarte întinse. Se admite că totalitatea mişcărilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la două tipuri fundamentale, şi anu- me: 1 mişcări de înclinaţie flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală.

Acestea se extensie se execută în jurul unui număr infinit de axe orizontale şi transversale pentru mişcările de flexie-extensie, orizontale şi sagitale pentru mişcările de înclinaţie laterală. Mişcările de rotaţie se produc în jurul unui ax longitudinal care trece chiar prin centrul discurilor intervertebrale.

Discurile intervertebrale suferă o mai ma- re apăsare în partea lor anterioară în articulatia atlantooccipitala ce ele se înalţă posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte, dimpotrivă, sunt întinse.

In această mişcare, ligamentul vertebral longitudinal anterior este întins, iar celelalte, relaxate. Discurile intervertebrale sunt turtite posterior şi se înalţă articulatia atlantooccipitala. In executarea acestor mişcări flexie, extensie, înclinare lateralăcoloana vertebrală îndeplineşte rolul unei pârghii de gradul III.

Rezistenţa se află la extremitatea ei superioară, sprijinul la nivelul articulaţiei sacrovertebrale, iar forţa este reprezentată de muşchii coloanei vertebrale. Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată; ea este maximă în regiunea cervicală, mai mică în regiunea lombară şi mult mai redusă în cea toracică. Se admite că în această ultimă regiune, mişcările sunt puţin întinse; pe de o parte, din cauza dimensiunilor reduse ale discurilor intervertebrale, iar pe de altă parte, suprapunerii atât de accentuate a lamelor vertebrale şi proceselor articulare.

  • Leșin de dureri articulare
  • Теперь крышку не поднять изнутри.
  • Однако я уверяю тебя, что «ТРАНСТЕКСТ» он любит куда больше своей дражайшей супруги.
  • Проснувшись утром в своей постели, Беккер заканчивал день тем, что ломился в гостиничный номер незнакомого человека в Испании в поисках какого-то магического кольца.
  • Tratamentul artrozei articulației umărului drept
  • Миллиард долларов.
  • Никто не должен знать о существовании кольца.

Felul mişcărilor este, de asemenea, în raport cu regiunea considerată. Astfel, în regiunea cervicală sunt posibile toate mişcările.

Acest fapt este articulatia atlantooccipitala prin dimensiunile mari ale meniscurilor intervertebrale şi prin direcţia feţişoarelor articulare plane şi oblic descendente în jos şi înapoi. In regiunea toracică se produc îndeosebi mişcările de înclinaţie laterală. Sunt însă posibile şi mişcări de flexie-extensie. Se mai pot întâlni, de asemenea, mişcări asociate de rotaţie şi înclinaţie laterală.

La omul viu, toate aceste mişcări sunt limitate de prezenţa coastelor. În regiunea lombară, mişcările de flexie-extensie sunt, de amplitudine apreciabilă; îndeosebi între ultimele trei vertebre.

La aceasta contribuie înălţimea relativ mare a discului intervertebral şi dispoziţia suprafeţelor articulare de pe procesele articulare segmente de cilindru cu orientare sagitală.

La mişcările proprii diferitelor segmente ale coloanei vertebrale presacrate se mai adaugă mobilitatea întregii coloane suprasacrate în articulaţia lombosacrală faţă de sacru. Aceste mişcări se execută în suplimente articulatii pareri promontoriului flexie-extensie, înclinaţie laterală şi rotaţie.

Posibilitatea executării acestei mişcări este dată de dimensiunile mari ale celui de-al lea disc intervertebral şi de direcţia aproape frontală a ultimului proces articular lombar. In general, mişcările coloanei vertebrale depind de: articulatia atlantooccipitala grosimea discului intervertebral; 2 felul articulaţiilor proceselor articulare.

Întinde- rea mişcării în fiecare articulaţie este în raport cu înălţimea fiecărui disc în sensul că. Raportul dintre înălţimea discului şi aceea a corpului vertebral este de regiunea cervicală ; în regiunea toracică şi 1 : 3 în regiunea lombară.

Articulaţiile proceselor articulare au rol primordial în direcţionarea mişcărilor; prin natura dispoziţiei lor, au fost comparate cu nişte şine conducătoare. Muşchii extensori: extensorul sau erectorul coloanei iliocostalul, lungul şanţurilor vertebrale, spinalul ; semispinalul şi multifidul; interspinoşii, splenius Principalii flexori laterali: 1 pătratul lombelor 2 muşchii intertransversari; 3 scalenii; 4 sternocleidomastoidianul; 5 lungul gâtului; 6 spleniusul: 7 ridicătorul scapulei; 8 trapezul.